Sărbători Fericite!

       "Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează." - Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii. 
       
       Tot în "Jurnalul Fericirii" există şi o intrebare cu răspuns cu tot, care completează fraza de mai sus, anume:

       "De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens."

        Sărbători fericite şi linistite tuturor!

Mai încerc o dată!

         A trecut mult timp de când, creând acest loc virtual, mi-am propus să scriu frânturi din ce simt sau gândesc; a fost cum n-aş fi vrut, dar cum am prevăzut...n-am găsit timp şi energie pentru asta. Îmi mai acord o a doua şansă, în seara asta şi din seara asta...
         Sătul de realitatea mizeră şi meschină, creată şi întreţinută, în care majoritatea românilor (din care, din fericire, încă n-am ajuns să fac parte)  se zbat zi de zi cu multă răbdare, cred că-i sănătos să împart cu aceia care vor fi musafiri pe aici, ceva care aparţine trecutului (recent totuşi), dar care e o dovadă că ştim şi altceva decât să şmecherim.
         E o poezie. Pe autor l-am descoperit după concertul lui Tudor Gheorghe - "Al cinci-lea anotimp". Se numeşte Mircea Micu. Am fost uimit să aflu că am fost contemporan cu el - a decedat în 2010. Destule dintre cântecele de la concert au avut ca text poezii de-ale lui. Nu e cazul poeziei din postarea asta dar precis le voi presăra şi pe cele de la concert, în cazul în care n-o să uit iar de blog :P. Aşa deci...

       REVELAŢIE

                    de Mircea Micu

Există, mai există, mai există

În lumea asta tragică şi tristă

O fată cu alura de artistă

Ce-şi tamponează nasul c-o batistă. 

Ea vine cu metroul şi zâmbeşte

Elastică şi suplă ca un peşte

Şi ochiul meu retina şi-o măreşte

Şi mă închin, zicând: „Doamne fereşte!“ 

De unde vine şi încotro se duce,

Purtând însingurarea ca pe-o cruce?

Şi, surâzând, în jur, amar şi dulce,

De parc-ar fi nepoata unui duce. 

Există şi o văd şi-mi plâng de milă,

Sunt bleg şi ostenit, ca o cămilă;

Şi-aş vrea să-i spun: „Frumoaso, mi-este silă

De vârsta mea incertă şi umilă“. 

O clipă, ca un fulger, mi se pare

Că m-a privit, zâmbindu-mi cu mirare;

Şi eu, ca tigrul cu tocite gheare,

Tac resemnat în noaptea tot mai mare. 

Sunt un bătrân. M-au şi trecut pe listă,

Dar ea-i aici, aproape, şi există…

O fată singuratică şi tristă,

Ce-şi tamponează nasul cu-o batistă. 

Şi coborâm… Ne revedem neutri,

Străini şi resemnaţi ca nişte nutrii,

Dar toată noaptea o visez şi-mi pare

Că-s liber ca un mic delfin în mare.

        Apropos de răbdarea românilor, am auzit zilele trecute o vorbă care, rezumată, sună cam aşa:


       Dumnezeu aproape terminase de creat lumea; mai avea doar de aşezat undeva rabdarea; întâi a pus-o în lemn : s-a rupt. Apoi a pus-o în piatră şi piatra s-a crăpat. În cele din urmă s-a hotărât s-o pună în om - şi omul a rămas întreg.


       Cred că s-ar fi potrivit mai bine ca, în locul cuvântului "om", să fie "român". E problemă mare cu răbdarea asta pentru că, la un moment dat, poate fi interpretată ca prostie...